Diabulimia

Termenul “diabulimie” nu este unul medical recunoscut oficial, însă este folosit pentru a descrie o tulburare gravă de comportament alimentar care pune în pericol viața personelor, în special persoanele cu diabet zaharat de tip 1.

Persoanele afectate de diabulimie aleg să nu administreze insulina cu scopul de a scădea în greutate. Ele pot manifesta o serie de comportamente alimentare dezordonate, inclusiv vărsături auto-induse, sau pot opta să-și reducă sau să omită dozele de insulină, având totodată obiceiuri alimentare considerate sănătoase.

Diabulimia este o afecțiune serioasă care necesită intervenție medicală. Absența insulinei și nivelurile persistent ridicate ale glucozei din sânge (i.e., hiperglicemie) pot duce la complicații de sănătate grave și chiar la deces.

Diabulimia poate avea la bază o varietate de factori și nu se limitează adesea la o singură cauză, ea poate implica o combinație de aspecte legate de sănătate fizică, socială și mintală.

Provocările auto-managementul diabetului de tip 1 pot contribui la dezvoltarea diabulimiei.

Acestea includ:

• Necesitatea de a verifica cu atenție etichetele alimentelor și de a fi mereu conștient de caloriile sau carbohidrații consumați;
• Concentrare asupra greutății în timpul vizitelor medicale;
• Asocierea câștigului în greutate cu intervenția farmacologică la debutul bolii;
• Nivelul de complexitate al gestionării hipoglicemiei, care poate duce la creșterea în greutate și sentimente de vinovăție;
• Sentimentul de rușine legat de modul în care diabetul este gestionat;
• Relație dificilă cu echipa de îngrijire medicală;
• Dificultăți în menținerea unei greutăți optime.

Semne și simptome fizice

• Pierdere în greutate inexplicabilă;
• Un nivel crescut al hemoglobinei glicate (HbA1c) de 9 sau mai mare;
• Sete persistentă și urinare frecventă;
• Episoade recurente de greață și/sau vărsături;
• Episoade frecvente de cetoacidoză diabetică (DKA) sau episoade aproape de DKA fără explicații evidente;
• Stare de oboseală sau letargie;
• Infecții repetate ale tractului urinar (ITU) și/sau infecții vaginale;
• Vedere încețoșată;
• Piele și păr uscate.

Indiferent dacă o persoană se află în procesul de recuperare sau încă simptomatologia tulburării de comportament alimentar este vizibilă, o echipă multidisciplinară este esențială pentru a gestiona complexitatea problemelor asociate cu diabulimia. Pentru pacienți, ar fi ideal să fie sub îngrijirea unui diabetolog, a unui dietetician familiarizat atât cu diabetul cât și cu tulburările alimentare, și a unui specialist în sănătate mintală cu experiență în tulburările alimentare.

În cazurile de diabulimie este esențial să se asigure stabilitatea medicală a persoanei. În cazul în care aceasta prezintă cetoacidoză diabetică (DKA), care este frecventă în cazurile de diabulimie, va necesita tratament spitalicesc pentru gestionarea DKA.

În situațiile grave de diabulimie, poate fi necesară spitalizarea pentru a permite profesioniștilor din domeniul sănătății să monitorizeze dozele de insulină ale persoanei și pentru a se asigura că nu limitează sau încetează administrarea insulinei.

În timpul spitalizării este posibil să fie solicitate anumite teste, cum ar fi analize de sânge și teste de urină, pentru a depista eventualele complicații pe termen scurt și lung cauzate de diabulimie și niveluri constant ridicate ale glucozei în sânge.

Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) și terapia comportamentală dialectică (TCD) au fost identificate ca fiind eficiente în tratarea tulburărilor alimentare și pot fi adaptate pentru a aborda specificul diabulimiei. Alte forme de terapie, cum ar fi terapia centrată pe soluții sau terapia interpersonală, pot fi de asemenea benefice.

Obiectivul principal în managementul diabetului este atingerea nivelului „suficient de bun” și nu „perfect”. Obsesia pentru perfecțiune poate intensifica stresul legat de diabet și poate favoriza o mentalitate extremă, care poate exacerba, la rândul său, apariția tulburărilor de comportament alimentar.

Scopul acestor terapii este de a:

• Identifica situațiile, dispozițiile și gândurile automate care întrețin comportamentul de limitare sau de încetare a administrării insulinei;
• Identifica dovezile care întrețin credințele centrale și elaborarea unor gânduri alternative prin restructurare cognitivă;
• Identifica credințele intermediare și testarea lor prin experimente comportamentale. Găsirea unor alternative mai adaptate;
• Dezvolta strategii de coping în relația cu alimentația și problemele interpersonale;
• Modifica gândurilor disfuncționale ale individului, inclusiv convingerile legate de diabet și impactul acestuia asupra vieții, aspect fizic și percepția generală a propriei persoane.

Acest tip de abordare implică furnizarea de informații și educație persoanelor cu afecțiuni de sănătate mintală sau boli cronice, pentru a le ajuta să înțeleagă și să facă față mai bine condiției lor. Persoanele cu diabet prezintă de două până la trei ori mai multe riscuri de a dezvolta depresie decât cele fără diabet. De asemenea, au o probabilitate cu 20% mai mare de a dezvolta anxietate la un moment dat în viață.

Din această perspectivă, psihoterapia poate fi benefică și pentru tratarea depresiei sau a anxietății în cazul celor care suferă de diabulimie. Prin explorarea sentimentelor legate de diagnosticul de diabet și a impactului acestuia asupra vieții, terapia poate contribui la prevenirea epuizării asociate diabetului.

În funcție de situație, educația nutrițională și/sau educația pentru gestionarea diabetului pot fi parte a tratamentului.

Diabetul de tip 1 este o afecțiune complexă și adesea dificil de gestionat. Înțelegerea detaliată a biologiei diabetului, precum și a noilor tehnologii și strategii de management, poate contribui la creșterea încrederii în propriile capacități de gestionare și la îmbunătățirea stării de sănătate.

Educația și consilierea nutrițională pot fi de asemenea benefice dacă persoana cu diabulimie are concepții greșite sau înțelegeri incorecte referitoare la anumite grupuri de alimente sau manifestă alte comportamente alimentare nesănătoase.